Bizdrigheanu Nicu – Pasiune și Performanță
Încheiem seria articolelor dedicate porumbeilor şi crescătorilor care au făcut performanţă în cadrul U.C.P.R. în sezonul 2023 cu un interviu dedicat unuia dintre seniorii sportului columbofil românesc, ale cărui voliere situate în strada Mircea Mălăieru nr.20 le-a fost trecut pragul în decursul anilor probabil de sute de vizitatori interesaţi să-l întâlnească personal şi să achiziţioneze porumbei pe al căror pedigree se află semnătura lui.
Iar acest demers jurnalistic vine ca un gest firesc de exprimare a recunoștinței și aprecierii la adresa întregii activități columbofile pe care dumnealui a bifat-o până în momentul scrierii prezentului material.
Domnul Nicu Bizdrigheanu din Urziceni nu mai are nevoie de prezentare deoarece cartea sa de vizită a fost de multă vreme însușită – prin intermediul atâtor interviuri scrise și filmate – probabil de toți columbofilii români din țară, de peste hotare, și de mulți alți colegi de breaslă din străinătate.
Și când vorbim despre notorietatea columbofilă de care se bucură domnul Bizdrigheanu, aceasta nu se datorează exclusiv panopliei de rezultate și distincții primite de-a lungul timpului. Gândind astfel, ne-am limita numai la un singur vector de evaluare a succesului pentru că sunt mulți columbofili români cu vitrine la fel de impresionante sau poate chiar mai generoase decât ale sale.
Gradul de popularitate pe care dumnealui l-a atins în rândul colegilor ce împărtășesc aceeași pasiune – mai tineri sau mai vârstnici, mai novici sau mai experimentați – este în primul rând o consecință firească a personalității sale, a carismei, a deschiderii, onestității și transparenței de care a dat dovadă în interacțiunile cu semenii. Adică a unui întreg cumul de factori care transcend latura tehnică și statistică a sportului columbofil și care descriu în note calde latura umană.
Drept urmare, nu vom insista foarte mult în acest material asupra noțiunilor de natură tehnică deja discutate de predecesorii noștri. Ele au fost atât de mult dezbătute în interviurile cu domnul Bizdrigheanu încât ar fi redundant să revenim asupra lor. Este deja cunoscut ce sușe de porumbei stau la baza crescătoriei, care sunt reproducătorii și campionii emblematici, metoda de zbor agreată, hrana și suplimentele administrate etc. Cel mult, vom bifa aceste aspecte doar în treacăt și cu unicul scop de a fi amintite și aici.
Obiectivul declarat al acestui interviu este de a consemna lucruri mai puțin dezbătute despre istoricul crescătoriei Nicu Bizdrigheanu, de a obține informații direct de la sursă despre motivele care au stat în spatele unor decizii importante și de a corela totul cu evenimentele timpului, de a le pune într-un context istoric. Pentru că numai astfel putem genera un text a cărui lectură să îi ofere cititorului posibilitatea de a-și creiona o imagine de ansamblu cu acuratețe mai fină asupra a ceea ce domnul Nicu Bizdrigheanu a realizat până în prezent.
- Domnule Bizdrigheanu, în afară de columbofilie, ați mai avut și alte pasiuni? Spun „ați avut”, la timpul trecut, deoarece sunt convins că acum, așa cum vă cunosc și vă știe toată lumea, nu cred că ați mai avea timp să vă dedicați și altei activități cu aceeași intensitate și resurse alocate cum vă dedicați porumbeilor.
Da, a doua mea pasiune este pescuitul. În 1999, după ce am jucat 3 etape de viteză, cu îmbarcare la Bucureşti, am fost gonit la vremea aceea de către conducerea din capitală. Am făcut contestaţie, toţi mi-au dat dreptate, dar şedinţa de Comitet Director urma să se ţină abia în toamnă, după încheierea sezonului. Astfel, la al patrulea drum către Bucureşti pentru îmbarcare, după ce am fost ameninţat, m-am întors acasă şi mi-am cumpărat prima lansetă. În felul acesta m-am apucat de pescuit. M-am dus pe balta unui prieten şi, la primul aruncat de nadă, am prins un crap de aproximativ 1 kg. A fost suficient cât să mă motiveze şi, a doua zi, am mai luat 5 lansete. În prezent, am o cameră plină cu scule pentru pescuit. Dar nimic nu poate să înlocuiască columbofilia. Pasiunea nr. 1 a mers mai departe.
În acel an am continuat numai concursurile de fond şi maraton şi a fost pentru prima dată în viaţă când am urcat pe podium, locul 2 Fond 1 an. Deci în acele condiţii, când am fost practic izgonit, tot am realizat o normă de frunte. În toamna acelui an, când s-a ţinut şedinţa de Comitet Director, mi-au dat dreptate, mai ales că s-a mai făcut atunci o greşeală, gonindu-i şi pe cei de la Constanţa, cu rezultate anulate şi retragerea dreptului de a participa în expoziţia naţională. Revenind la întrebare, astăzi, ori de câte ori timpul îmi permite, mă duc la pescuit în Deltă pentru că e o experienţă extraordinară. Şi culinară, nu numai pescărească, pentru că cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată a fost acum 2 ani, la pensiunea construită tot de un columbofil, pe malul de la graniţa cu Ucraina. Pescuitul însă cade pe locul 2 atunci când este sezonul competiţional. Când sunt concursuri, uit de orice altceva pentru că sportul columbofil mi-a dominat întreaga viaţă.
- Dacă nu ar fi fost porumbeii, spre ce credeți că v-ați fi îndreptat ca hobby în tinerețe?
Nu m-aş fi îndreptat către nimic altceva. Pentru că mi-au plăcut porumbeii din clasa I şi, dacă mi-aş retrăi viaţa, tot de porumbei m-aş apuca. În clasa a 11-a am rămas repetent. Am avut 4 corijenţe şi automat a trebuit să repet clasa. Toată ziua eram după porumbei. Plecam dimineaţa, mă întorceam la 11, mă spălam, mă îmbrăcam şi mă duceam la şcoală fără să citesc ori să pregătesc nimic. Când am rămas repetent, în familia mea a fost cea mai mare supărare. Fratele meu, băiat inteligent, a intrat la Politehnică din prima încercare, fiind apoi repartizat la uzina 1 Mai din Ploieşti. Al doilea copil al familiei, repetent. Nici nu mai ieşea tata prin oraş de ruşine. Dar, fiind un om diplomat, mi-a zis că poate să-mi plătească meditaţii ca să recuperez lacunele. Când am repetat clasa a 11-a, profesorilor nu le venea să creadă cum mă schimbasem. Pentru că am pus mâna pe carte şi acum luam numai note de 8 şi 9. Când am fost întrebat la ce facultate vreau să fiu admis, le-am răspuns că vreau să urmez cursurile facultăţii de medicină veterinară pentru că-mi plăcea. Felul meu de a mă ocupa de porumbei l-am moştenit de la tatăl meu. Pentru că modul în care el se ocupa de oi era de o frumuseţe aparte. Când am dat prima oară examen de admitere, la medicină veterinară, am luat 3,30. Apoi am fost încorporat în armată şi, după ce m-am întors de acolo, mi-am schimbat optica. Am dat examen de admitere la ASE, facultatea de economie agrară, şi am fost admis al 7-lea pe listă. Datorită mediei mari, am fost şef de grupă. Iar în anul II, am devenit şef de an. Când mai treceam în vacanţe pe la fostul liceu, unde foştii profesorii jucau tenis, profesorului de limba română nu-i venea să creadă că am ajuns student. Când i-am spus că sunt şef de an la ASE, şi-a dat seama că în acea postură nu putea ajunge orice neica nimeni. Am terminat facultatea cu 9,90, iar îndrumătorul lucrării de diplomă m-a întrebat dacă vreau să rămân asistentul lui. Spre mirarea lui, l-am refuzat pentru că eu deja mă orientasem către C.A.P.-ul Sfântul Gheorghe deoarece acasă aveam porumbeii şi eu muream de dragul lor. Profesorul mi-a reproşat că aceasta va fi cea mai proastă alegere a vieţii mele, pentru că din mâna lui ieşieră asistenţi care ulterior deveniseră profesori. Decizia însă o luasem. Am venit la Ialomiţa pe 17 noiembrie, la Direcţia Agricolă, cu un alt machedon de-ai mei, Nicu Pociu, şi m-au trimis la Sfântul Gheorghe. Preşedintele de acolo nu m-a primit pentru că ştia din anii precedenţi că cei cu studii superioare nu rămân multă vreme la C.A.P. şi pierde timpul cu mine. Asta a fost prima palmă primită. M-am întors la Direcţia Agricolă şi directorul general mi-a spus atunci că aveau în proiect construirea unităţii Avicola Malu. L-a chemat pe cel de la Cadre, pentru că director la Avicola Malu era un anume Stoca, cu studii făcute în SUA, jumate sârb, jumate român, un tip inteligent, şi nu puteau trimite acolo un neavenit. M-a prezentat directorului ca fiind un absolvent de facultate, repartizat de instanţele superioare şi, când am intrat în cameră, mi-a spus că nu prea avea nevoie acolo de cineva cu profilul meu. M-am făcut vânăt la faţă dar, într-un final, mi-a zis că, dacă tot am ajuns până acolo, să rămân. Şi acolo am trăit 20 de ani EXCEPŢIONALI. După numai un singur an, am devenit contabil-şef, dar împotriva legii, pentru era nevoie de o anumită vechime în muncă. Însă cu intervenţia directorului şi derogare de la judeţeana de partid, am devent contabil-şef. Dacă m-aş întoarce în timp şi acum aş absolvi facultatea, la fel aş proceda. Adică tot după porumbei aş veni, ca să fiu aproape de ei. Nu îmi este ruşine cu faptul că am rămas repetent în clasa a 11-a pentru că am muncit şi am absolvit facultatea cu 9,90. Soţiei mele nici acum nu-i vine să creadă când vede diploma. La examene, nu-mi puneam niciodată problema dacă le trec, ci cu ce notă. Am terminat facultatea ca şef de promoţie şi, în loc să rămân asistent universitar, iubirea faţă de porumbei m-a adus aici. Dar nu regret absolut nimic pentru că îi iubesc.
- Vă mai aduceți aminte episodul care v-a stârnit efectiv interesul pentru porumbei? Sau în ce împrejurări ați intrat prima oară în contact cu ei și ce anume v-a atras spre acest univers?
Am început columbofilia în clasa I, la 7 ani. Aveam un văr din partea mamei care creştea poumbei acasă la fraţii lui mai în vârstă. Şi m-a luat într-o zi cu el să cumpere nişte guţani. Am mers împreună la o femeie din oraş, care avea în pod guţani, în fel şi fel de culori. Şi femeia ne-a rugat ca, în schimbul porumbeilor, să-i lum o sticlă de borş. Costa 1 leu în vremea aceea. Vărul meu, simţind că e rost să mă păcălească, m-a trimis pe mine după borş, el urmând să aleagă puii. M-am dus spre alimentară şi, după vreo 200 de metri, pe marginea şanţului am găsit o cutie de chibrituri. Era perioada când majoritatea copiilor jucau ruble sau cartonaşe. Şi am luat cutia ca să-i rup şi să păstrez „coperţile” din carton. Înăuntru am găsit 100 de lei. Şi aşa am început columbofilia, cu 100 de lei găsiţi într-o cutie de chibrituri, pe marginea şanţului. M-am întors la acea femeie ca să-i dau sticla cu borş, vărul meu îşi alesese deja puii şi apoi m-am suit şi eu în pod şi mi-am ales primii 10 porumbei din viaţa mea, pe care i-am plătit cu 100 de lei. Am găsit în curte la acea femeie o cutie de marmeladă, i-am pus pe toţi acolo şi am venit acasă cu ei. Mi-am construit pentru ei o crescătorie modestă şi, încet-încet, m-am extins. Îmi petreceam vacanţa de vară la Călăraşi, unde se aflau rudele din partea mamei. Aveam un văr mai în vârstă ca noi, foarte inteligent, care şi el crescuse porumbei. Stăteam toată vara la Călăraşi, vărul meu îmi dădea bani şi eu mă duceam în piaţă şi cumpăram jucători, pe care îi păstram la alt văr, care locuia lângă piaţă. Când veneam acasă, nu-i aduceam pe toţi că mă certa tata. Îi lăsam la o cunoştinţă şi îi aduceam pe rând, unul câte unul. Când am intrat la facultate, s-a schimbat totul şi am început să cumpăr porumbei voiajori de concurs din piaţă. Când mi-am cunoscut viitoarea soţie, în loc să mergem la film ori la teatru, mă duceam în piaţă la porumbei. Odată s-a şi rătăcit pe acolo deoarece piaţa era atât de întortocheată şi înghesuită încât cu greu te mai putea regăsi. După această perioadă, am început să vizitez columbofili consacraţi: Oracescu, Muşat Lucian, Costel Visalom cu care am legat şi o prietenie strânsă, dar mentorul meu a fost Ecovoiu Alexandru. El m-am iniţiat în tainele standardului sportiv cu porumbei. Când mă duceamsâmbăta în vizită pe la el, plecam „bolnav” de acolo. Pentru că avea nişte porumbei de-o frumuseţe aparte. Uşori la corp, lucioşi la penaj, tot. Când îi spuneam că vreau să cumpr şi eu un pui, replica era mereu aceeaşi: „Nu se vinde”. Am încercat de mai multe ori, fără succes însă. Costel Visalom m-a învăţat atunci un lucru şi mi-a spus aşa: „E un om sărac, iubeşte porumbeii şi e foarte pricept, dar nu vrea să se despartă de ei. Însă de bani are nevoie.” În acea perioadă, eu dispuneam de bani. M-am dus într-o după-amiază la el şi i-am spus că vreau să cumpăr 4 pui. N-a vrut să-mi dea. Am băgat mâna în buzunar şi am scos câteva sute de lei, pe care vântul le-a împrăştiat prin volieră. Şi astfel l-am determinat să mi-i vândă. I-am adus acasă şi am reprodus ulterior din acei 4 pui şi o argintie de la Ioniţă Alexandru cei mai buni porumbei de standard. Ioniţă Alexandru avea porumbei de la Botezatu, care, la rândul său, avea păsări de la Muracian. De atunci, la standard am devenit invincibil.
- Dar acei porumbei de standard aveau calapodul după care se arbitrează şi în prezent?
Da, aceeaşi formă. Doar că, între timp, au degenerat. Am vizitat fel şi fel de columbofili, care cultivă porumbei de standard la 1 kg, care nu puteau zbura nici până la boxă. Noi zburam porumbeii de standard până la Suceava. Standardul actual nu mai este ca acum 30 de ani pentru că s-au introdus porumbei de standard american (King), care sunt greoi şi nu mai pot zbura. În prezent, porumbeii de standard sunt selectaţi din rândul porumbeilor de sport. Şi acum, la vârsta de 80 de ani, Ecovoiu şi-a cumpărat porumbei de Aarden, Hagens, Bruggemans, care sunt sunt bijuterii din punctul de vedere al criteriilor pentru standard.
- Dintre pionierii sportului columbofil în România, de care v-ați simțit cel mai apropiat? Sau cu care dintre ei puteți spune că ați legat în timp și o relație de prietenie mai închegată?
Dinicu Alexandru, care s-a stins din viaţă, a fost mentorul meu la porumbeii din clasa sport. Dar am rămas prieten bun cu Cărmăzan. Şi voi descrie pe scurt dovada prieteniei dintre noi, povestindu-vă următorul episod. I s-a pus în vedere de către ambasada S.U.A. că trebuie să-şi mute voliera de la vechea adresă. Şi a apelat la mine ca să-l ajut şi să-i găsesc o casă veche în Urziceni, unde să mute porumbeii. Fratele socrului meu era vecin cu mine. Murise între timp, iar fata sa locuia în Slobozia, unde avea şi serviciul. Am sunat, m-am interesat şi mi s-a spus că acel loc este la vânzare pentru 5000 de dolari. Când l-am sunat pe Cărmăzan, era la Carlos Marques Prats, în Spania. Şi-a dat acordul pentru a-l cumpăra şi, când s-a întors din Spania, i s-a părut perfect. 5 ani a ţinut porumbeii aici. În cursul săptămânii, eu mă ocupam de porumbei. Cărmăzan locuia în Bucureşti şi venea aici vineri seara, când îşi lua un halat pe el şi începea să-i ia la mână pentru că în weekend aveam concurs şi îi pregătea de îmbarcare. Ne apucaduminica dimineaţa la porumbei. Cea mai frumoasă perioadă a columbofiliei mele au fost acei 5 ani. Aşa am legat prietenia strânsă pe care o am şi acum cu Cărmăzan.
Am fost foarte mulţumit de ajutorul pe care acest om mi l-a dat cu porumbeii de Robert Venus, Silvere Toye şi alţii. Şi nu mi-a cerut în schimb nimic. Abia când am început să merg la olimpiade mi-a cerut un pui din acei porumbei reprezentativi. Deci a fost un om corect. Am avut atunci o înţelegere cu el şi anume, când va pleca de acolo, să nu înstrăineze terenul. Între timp, şi-a construit o casă în Bucureşti, porumbeii i-a mutat acolo şi a venit timpul să vândă locul. Mie nu îmi trebuia, dar, ca să nu se mute un străin lângă mine şi să-mi strice rostul porumbeilor, l-am cumpărat cu exact acceaşi sumă cu care el îl cumpărase, doar că în moneda euro de data aceasta. Dar acolo au fost locurile de întâlniri columbofile, de chefuri şi aşa mai departe. Toţi columbofilii din străinătate care m-au vizitat, acolo au venit, la invitaţia lui Cărmăzan, bineînţeles. Eu doar am fost gazda. Martha van Geel, Desmet Mathijs, Jean Marie Colson, Emiel Denys şi alţii nu ar fi venit niciodată la mine pentru că nu mă cunoşteau. Iar Cărmăzan m-a dus în vizită la cei mai mari campioni ai Belgiei. Cât am învăţat în acea perioadă nu aş fi învăţat nici dacă aş fi citit 100 de cărţi.
- Care a fost cea mai importantă vizită columbofilă?
Cea mai importantă vizită a fost la Vanhee. Ca o paranteză fie spus: pentru toate aceste vizite, Cărmăzan a luat cu el şi un regizor-cameraman şi a realizat 19 filme la 19 campioni ai Belgiei. Proiectul nu s-a mai realizat din varii motive, în special din cauza pirateriei casetelor VHS de la acea vreme. Posibil ca acele filmări să mai existe pe undeva, cert este că filmările respective nu au fost editate şi lansate niciodată. Revenind la întâlnirea din crescătoria lui Vanhee, acesta i-a spus îngrijitorului să aducă porumbeii. Îi dădea lui Cărmăzan la mână şi îi spunea la fiecare în parte ce origine are. Când ajungeau la mine, fiind arbitru de standard, îmi exprimam cu voce tare părerea pe care acel porumbel mi-o lăsa în mână. La unul îmi plăcea penajul mătăsos, la altul faptul că era mic şi uşor, pentru distanţă lungă, la altul osatura etc. Vanhee a tăcut, n-a zis nimic şi, la un moment dat, i-a spus lui Cărmăzan că mă pricep la porumbei. După care a încept să ne povestească cum a vândut porumbei în Taiwan, în Japonia, dar crescătorii de acolo nu au făcut nimic cu ei. Apoi ne-a povestit de un crescător din Republica Cehă care a luat doar 4 bucăţi şi a făcut furori cu ei.
Am ajuns apoi la Desmet Mathijs, care, la vremea respectivă, era un colos la nivel mondial. Doar că mie nu mi-au plăcut porumbeii lui. Eu, care eram învăţat cu porumbeii de standard, bijuterii la mână, am întâlnit la Desmet nişte porumbei mari şi osoşi. Nu întâmplător Mathijs Desmet era în cădere din punctul de vedere al rezultatelor. La a treia vizită la el, am văzut în matcă două femele roşii micuţe. Când l-am întrebat ce e cu ele, mi-a răspuns că le cumpărase de la Theelen. A fost prima oară în viaţă când am auzit de Jan Theelen. În 3 ani de zile, cu urmaşii acelor femele, Mathijs Desmet a ieşit campion la fond. Din acea familie au cumpărat ulteriorCărmăzan, Crăciunescu Adrian, Miriţă Neculai, Liviu Ştefănescu şi au ieşit la rândul lor campioni.
Tot în acel an l-am vizitat pe Marc Verschelde, care era managerul lui Emiel Denys. Marc ne-a pus pe masă 100 de pui din zburători. El obişnuia să scoată toţi puii care aveau fie şi cel mai mic defect de penaj. Nu pentru că n-ar fi fost buni reproducători, ci pentru că, aşa cum ne-a mărturisit, la concursuri nu ar fi făcut rezultatul dorit de el. Împreună cu Cărmăzan, am selectat 46 de pui. Din cei 46, mi-am ales şi eu 6 bucăţi, pentru câţi aveam bani la mine. Una dintre femelele alese atunci a fost „Ciocoasa”, mama lui „Olimpic 375” al lui Cosmin Olteanu. Pe restul i-a oprit Cărmăzan, iar eu am făcut porumbei din acel lot de 6 exemplare.
- Regimul comunist a fost o perioadă din istoria noastră pe care cei sub 30-35 de ani l-au experimentat prea puțin sau deloc. Cum era columbofilia atunci?
Aş putea vorbi foarte multe despre acest aspect. În ţară, columbofilia era liberă, se făcea cu costuri mici, mijloacele de transport erau rudimentare, iar informaţiile meteorologice aproape inexistente. Atmosfera la îmbarcare era excepţională, iar expoziţiile columbofile, adevărate sărbători. După ce plecam din sala de expoziţie, mergeam la hotel, unde continuau discuţiile dintre noi. Anul următor abia aşteptam să se ţină expoziţia şi nu conta că mă deplasam la Timişoara, la Cluj, la Suceava ori la Constanţa. Pentru mine, cele mai frumoase expoziţii ca organizare au fost cele de la Cluj, organizate de Florin Moldovan şi echipa lui, şi de la Deva, organizate de Horvath Ioan. La fel de frumoasă a fost şi cea de la Constanţa, dar primele două pe care le-am menţionat au coincis şi cu rezultatele mele foarte bune de atunci, deci sunt subiectiv în aprecierea lor.
- Pentru dumneavostră, cum a continuat cariera columbofilă după evenimentele din decembrie 1989?
La expoziţia de la Cluj, am fost preşedintele Corpului Naţional de Arbitri. Am arbitrat porumbeii de standard şi, când a apărut situaţia centralizatoare, locul 1 Standard Masculi a ieşit Cărmăzan, cu un porumbel campion la maraton. Atunci, Florin Moldovan mi-a reproşat că l-am făcut pe Cărmăzan campion pe nedrept, pentru că el nu era standardist. Dar nu numai eu am dat note atunci. Am fost 5 arbitri, dintre care 3 din zona Ardealului. Deci, dacă aş fi urmărit să influenţez pe cineva, ar fi trebuit să-i influenţez în primul rând pe ei, lucru pe care nu l-am făcut. Atunci, domnul Moldovan a propus să se rearbitreze toţi porumbeii. Am declinat propunerea, dar am fost de acord să se facă altă comisie şi să-i rearbitreze. După ce au discutat rearbitrarea, au renunţat totuşi la idee, dar a rămas cumva supărat pe mine. Am avut însă o bucurie aşa de mare când s-au întors de la Campionatul Europei Centrale pentru că locul 1 din lotul României a ieşit tot masculul lui Cărmăzan. Iar Florin Moldovan a dat atunci dovadă de un caracter deosebit şi mi-a prezentat scuzele sale pentru acel episod. Şi drept dovadă că este un om serios şi vertical, în noiembrie 2019, după ce l-a vizitat pe prietenul Vasile Bădin, a trecut şi pe la mine împreună cu ginerele său, Dacian, şi vizita respectivă mi-a adus o mare bucurie. Pentru că trăiam cu impresia că încă mai este supărat pe mine.
I-am oferit cadou un pui din femela RO-15-1234, locul 3 Tartu 1 an, locul 1 Tartu palmares 2 ani. I-a plăcut şi a vrut să mai cumpere unul. I-am adus un fiu din RO-13-3019 M (Wijnands x van der Poel), locul 1 Tartu palmares 3 ani. Pentru mine, a fost o vizită care m-a umplut de bucurie.
Şi încă ceva, pe care îl spun acum public, fără să-mi fie teamă de vreun reproş: a fost cel mai bun preşedinte al unei federaţii columbofile din România după revoluţie. Şi afirm acest lucru chiar dacă mă leagă o prietenie solidă cu Ioan Cărmăzan. Pentru că Ioan Cărmăzan nu este potrivit pentru a fi preşedinte. Este un tip foarte inteligent şi-l consider a fi mult mai potrivit şi mai util în cadrul departamentului de Relaţii Internaţionale. În schimb, Florin Moldovan a fost cel mai bun preşedinte al Federaţiei Române şi nu am fi drepţi dacă nu i-am recunoaşte acest merit. Este un tip foarte exigent şi venirea lui a coincis cu începerea luptei împotriva fraudelor columbofile.
- În tinerețe, cum ați reușit să echilibrați balanța viață profesională – viață socială și de familie – columbofilie? Ați avut momente când ați considerat că ați întrecut oarecum măsura în ce privește timpul oferit porumbeilor în detrimentul vieții de familie, spre exemplu?
M-am înţeles extraordinar de bine cu soţia şi copiii. Cred că, fiind amândoi aromâni, disciplina puţin mai dură în familie – mai ales la fete – a făcut ca armonia din familie să fie preţuită de amândoi. Şi soţia mea a fost la fel. După ce ne-am căsătorit, nu a urcat vreodată scările volierei, dar niciodată nu mi-a reproşat că neglijez familia. Singură a crescut copiii pentru că eu, după ce veneam la prânz la porumbei, mă întorceam la serviciu şi mai ajungeam acasă la 10 seara. Eu nu mi-am neglijat familia, însă nu am putut pleca cu ei în concediu la munte sau pe litoral decât după 10 august. Cât timp mă aflam în sezonul de zboruri, eram dedicat porumbeilor. Cum se încheia sezonul cu maturii, plecam două săptămâni pe litoral, două la munte sau oriunde consideram că ne putem relaxa. Din acest punct de vedere, familia m-a înţeles.
- Ați lucrat la o fermă avicolă, în calitate de expert contabil. Cât de mult v-a ajutat această experiență profesională și mediul de acolo în activitatea columbofilă?
Enorm de mult m-a ajutat. În fermă, rulam 1,2 milioane de pui de o zi, iar la 60 de zile îi livram către abatorul din Slobozia şi, de acolo, la export către Moscova. Toamna, ca să impresioneze poporul, regimul lui Ceauşescu îi obliga pe agricultori să recolteze porumbul mai crud, astfel încât să se raporteze o cantitate mai mare la hectar. Pentru zootehnie, acest lucru a fost un element negativ. Pentru că furajele rezultate din acel porumb verde îmbolnăveau animalele. Toamna începeau să ne moară puii pe capete. Şi atunci, conducerea complexului unde lucram invita specialişti (medici veterinari specializaţi în păsări): pe domnul doctor Sicoe, specialistul nr.1 din România, pe doamna doctor Avram şi pe doamna doctor Gheorghe, de la care eu, contabil-şef fiind, am învăţat. Aceştia veneau în complex, vizitau clădirea şi efectivul de păsări, iar eu rămâneam în camera de protocol, unde aranjam masa. Domnul dr. Sicoe mă vedea de fiecare dată la masă cu ei şi-mi reproşa prezenţa mea acolo, bazându-se pe experienţele anterioare cu cei din domeniul meu contabil, pe care îi considera persoane mai dificile. Doamna doctor Avram, care ştia că sunt columbofil, i-a explicat care era interesul meu acolo. Încă de pe atunci trimiteam cadavre de porumbei ori probe biologice la Institut pentru analize.
- Dacă ar fi să treceţi în revistă una-două informații utile pe care le-ați extras din conversațiile cu inginerii de specialitate și veterinarii de la fermă, care ar fi acelea?
În timpul uneia dintre aceste vizite, i-am spus doctorului Sicoe că inginerul zootehnist şi doctoriţa complexului administraseră suplimente puilor de găină de o zi, şi anume gălbenuş de ou dizolvat în Inlavit, administrat în apa de băut. Din cauza căldurii, soluţia s-a alterat, a devenit toxică şi, prin urmare, mortalitate ridicată. Atunci am învăţat de la dr. Sicoe să nu administrez vitamine ori suplimente păsărilor foarte tinere, care deja vin pe lume cu o rezervă suficientă, asigurată de gălbenuş. Vitaminele se administrează în momentele critice (creşterea penajului, marea năpârlire, când consumul este mare). În urma acestor întâlniri, am învăţat multe pentru că, după ce te aşezai la masă, mâncai şi mai consumai şi un pahar cu vin, limba se dezmorţea şi începeau discuţiile. Un alt lucru pe care l-am învăţat încă de atunci a fost să nu administrez cure lungi, cum fac unii columbofili în prezent, tratamente care se duc până la 30 de zile consecutive şi astfel omoară porumbeii cu mâna lor. Şi eu am aplicat o astfel de metodă, dar cu pauze între administrări, pentru refacerea florei intestinale şi pentru a nu intoxica ficatul păsărilor.
- În interviurile dumneavoastră, ați pomenit foarte des despre relația columbofilă pe care o aveți cu domnul Ioan Cărmăzan. Cum ați ajuns să vă cunoașteți efectiv cu dumnealui? Puteți detalia contextul și felul în care ați cultivat ulterior această relație?
La ultima expoziţie de la Sibiu, deci în urmă cu zeci de ani, doctorul Conţ, care era arbitru la clasa standard, s-a îmbolnăvit şi porumbeii nu s-au mai arbitrat. În cadrul expoziţiei de la Sibiu, eu eram deja cunoscut ca standardist, cu participări la olimpiade. Şi au desemnat locul 1 standard masculi – Bizdrigheanu, locul 1 femele – fără arbitraj. Râdea atunci de mine vicepreşedintele FCPR, Nela – Dumnezeu să-l ierte – catalogându-mi porumbeii drept „găinile lui Bizdrigheanu”. De supărare, atunci, pe loc, am luat decizia să trec de la clasa standard la clasa sport. Şi m-am dus la mentorul meu – Dinicu Alexandru – şi am luat primii porumbei de sport. Mi-a oferit 4 cadou şi pe al 5-lea m-am oferit să o cumpăr eu. Era femela pe care acum o regăsiţi în pedigree trecută ca „Lista Dinicu”, o gută cu pene albe. N-a vrut să mi-o vândă. Atunci i-am mulţumit pentru cadou, i-am dat cei 4 pui înapoi şi i-am spus că nu mai vreau nimic. Ca într-un final să cedeze şi să mi-o vândă. Femela aceea a fost cea mai bună dintre toţi. Şi atunci, Dinicu l-a sunat pe Cărmăzan, cu care era prieten. I-a spus că se află lângă el campionul de la clasa standard, participant la olimpiade şi care vrea să facă tranziţia către clasa sport. L-a întrebat dacă se află acasă şi răspunsul a fost afirmativ. Cărmăzan avea crescătoria în spatele ambasadei americane. Era mai degrabă o volieră din plasă rabitz. M-am dus la el şi mi-a făcut cadou un pui mic. I-am mulţumit pentru gest, însă i-am spus atunci că sunt hotărât să mă apuc serios de clasa sport. Mi-a atras atenţia ceva prin volieră şi i-am spus că pe aceea vreau să o cumpăr. Mi-a spus că femela respectivă devenise între timp locul 2 după zborurile cu puii. Am insistat că vreau să o cumpăr. Încă nu era convins de intenţiile mele şi m-a întrebat încă o dată dacă chiar vreau să trec la concursuri cu porumbei voiajori clasa sport. I-am reconfirmat şi prima replică a lui a fost dacă sunt dispus să pun bazele unui columbodrom.
Nici nu ştiam ce este pentru că, la acea vreme, în România nu exista aşa ceva. Mi-a explicat că este o crescătorie în care urma să primesc pui de la campionii României şi de la mari columbofili din străinătate, cu premierea primelor 10 locuri în bani, după etapa finală şi masa festivă porumbeii rămânând în posesia columbodromului. Pe locul unde ne aflăm acum, era situat grajdul de oi al socrului meu, care decedase de ceva vreme, şi care era un adăpost rudimentar, încât trebuia să te apleci când intrai. Dar atunci aveam un prieten, cu care am rămas până astăzi în relaţii bune, director la trustul de construcţii, căruia i-am spus că vreau să ridic o crescătorie de porumbei, tip columbodrom. A doua zi, mi-a trimis inginerul cu două ajutoare, le-am arătat grajdul, le-am trasat câteva indicaţii şi într-o săptămână a fost gata. Mă atenţionase Cărmăzan că şi Puf Ilie intenţiona să ridice un columbodrom şi că, cel care îl face primul, avea avantajul primului servit. Numai că dl. Puf n-a apucat să bată primul ţăruş şi al meu era aproape gata. Când l-am sunat pe Cărmăzan şi i-a spus că e gata, nu i-a venit să creadă. L-am invitat la o ciorbă şi o saramură de peşte şi i-am spus că, dacă nu e gata, să nu mă mai primească în viaţa lui pe la el. A rămas mut când a văzut că vorbisem serios.
După care a rămas ca Dinicu Alexandru să întocmească listele de invitaţii către campionii naţionali, am fixat premiile în bani cuvenite câştigătorilor, iar Cărmăzan s-a ocupat de invitaţiile şi recepţia porumbeilor provenind de la crescătorii străini. Şi astfel a început să se lege între noi o prietenie. O parte dintre cei înştiinţaţi au dat curs invitaţiei, alţii însă au refuzat. Am strâns 180 de porumbei din ţară şi a venit Cărmăzan cu 4 de afară de la Robert Venus. Lucram atunci, în 1992, la Avicola Malu şi aveam pe mână toate medicamentele. Am ştiut să le ţin în frâu starea de sănătate. Aveam un ARO cu remorcă, antrenamentele au decurs bine, iar la etapa finală de la Dorohoi am trimisşoferul meu de la Malu împreună cu doctorul Severeanu (n.r.autorul cărţii „Bolile porumbeilor”), ca delegat-lansator. La mine în curte, grătarul în toi, masă festivă, toată lumea cu chef. Spre seară, când s-a întors ARO-ul de la Dorohoi, nici un porumbel nu era încă sosit. Pariurile erau făcute, însă eu eram foarte supărat. Liviu Ştefănescu – Dumnezeu să-l odihnească – a plecat ultimul, iar Dinicu Alexandru şi încă o persoană au rămas martori pentru sosirile de a doua zi. S-a întors Liviu Ştefănescu de la jumătatea drumului pentru că a considerat că ceva nu e în regulă, principalul suspect fiind chiar eu. Şi astfel au anulat toate pariurile. A doua zi, eu nu am putut să mai stau pentru că la serviciu începeam livrările. Şi au rămas ei să constate porumbeii în ceasurile mecanice. În acea dimineaţă, la 7 şi ceva, au picat doi porumbei pe trapă. Primul a fost al lui Robert Venus, al doilea al lui Liviu Ştefănescu. Pe cel al lui Robert Venus nu pariase nimeni, deci Liviu Ştefănescu ar fi luat majoritatea banilor de la pariuri.Dar acum nu mai încasa nimic pentru că el însuşi le anulase. Am fost foarte supărat şi a doua zi, din cauza sosirilor slabe (veniseră undeva între 12 şi 15 porumbei cu totul), însă, mai spre seară, Dinicu mi-a spus că sunt un norocos pentru că cei care vor veni a treia şi a patra zi vor fi exact ce trebuie pentru a clădi un lot de porumbei pentru clasa sport. Adică exact ce urmăream eu să construiesc. Şi chiar aşa s-a întâmplat.
În 1993 am organizat a doua ediţie, am strâns şi atunci aproximativ 180 de porumbei din România, iar Cărmăzan a adus de afară 24 de porumbei din Belgia şi Spania. Din nou concurs la Rădăuţi, nici un sosit în prima zi. A fost vreme neprielnică la lansare, dar s-a hotărât să se lanseze totuşi. Începând cu a doua zi, s-au strâns în număr mare. După această experienţă cu columbodromul, am continuat cu porumbeii din clasa sport, dar pierdeam foarte mulţi până la Buzău. Asta m-a descurajat şi i-am spus atunci lui Cărmăzan că revin la porumbeii de standard, pe care îi zburam de obicei până la Suceava, dar fără pierderi aşa mari. Problema cu porumbeii de sport era că se adunau din multe crescătorii şi nu rezistau în acel amalgam. Am decis să-mi opresc doar porumbeii de Robert Venus, Sylvere Toye şi 3 porumbei aparţinând unor crescători din Bucureşti, la îndemnul lui Costel Visalom, prietenul meu. Din acel moment, în numai 3 ani am ajuns la Olimpiadă.
- Vă mai aduceţi aminte care erau cei 3 porumbei „bucureşteni” opriţi?
Da, aceştia au fost un Cattrysse de la Popescu Mihai, „Pistriţul” de la Costel Visalom şi „Negrul Mazăre” de la Florea Ion, tatăl lui Florea Sorin. „Negrul Mazăre”, cu ceva sânge Roosens, a fost primul meu porumbel cu norma Fond palmares 2 ani. Şi acum există descendenţi din acel mascul care au fost zburaţi pe columbodroame şi au mers.
- După aceea, aţi mai intenţionat să reluaţi activitatea columbodromului?
În 1997, am vrut să reactivăm columbodromul, însă lumea nu a mai vrut să participe în condiţiile din 1992-1993. Adusese Cărmăzan două surori de cuib de la Robert Venus, cu sânge van der Wegen. Deoarece columbodromul nu s-a mai ţinut, o femelă a luat-o Cărmăzan, una a rămas la mine. Cea rămasă la mine a fost cuplată cu „Dryxy” (n.r.mascul original William Dirix, câştigător de Barcelona) şi din această combinaţie se trag şi porumbeii mei cu locurile de 1 de la Tartu. Nu ştiu câţi crescători ar fi ţinut aceşti porumbei atâţia ani de zile, ca să-i încrucişeze în fel şi chip.
- Pe lângă aceşti porumbei pomeniţi mai sus, care este povestea completă a exemplarelor cu origini Robert Venus la dumneavoastră în crescătorie?
În 1995, Robert Venus promisese către conducerea clubului U.C.P. cu acelaşi nume de la Târgovişte câte un pui din porumbeii lui. La vremea aceea, Robert Venus era unul dintre cei mai importanţi cumpărători de porumbei campioni din Belgia, achiziţionând pe bani grei. Şi nu îl interesau câştigătorii de etapă, ci de categorie. „Magestic” a fost un porumbel cu locuri de 1 de la 100 la 1000 km. Din „Fantast”, au fost descendenţi cu 3 locuri de 1, dintre care două într-un singur an: Barcelona şi St. Vincent. „Fantast” însuşi a obţinut 21 locuri de 1 în cariera sa. Revenind la promisiunea lui de mai sus, ca să nu aducă pui pentru fiecare membru, a trimis în schimb câteva cupluri la mine, inele şi pedigree, cu directiva de a reproduce 30 de pui pentru a-şi onora obligaţiile, iar restul să rămână aici. Mi-am oprit şi eu câteva exemplare şi urmaşii lor au rămas până în ziua de azi în volierele mele: „Magestic” consangvin cu „Super-crack” consangvin cu „Fantast” consangvin şi cu acea femelă de van der Wegen, porumbei cu care eu am ajuns ulterior la Olimpiadă.
- Prin intermediul domnului Cărmăzan, ați reușit să vizitați câteva crescătorii din străinătate consacrate la acea vreme. Care dintre aceşti columbofili străini v-a întors vizita?
Sunt multe crescătorii pe care eu le consider reprezentative şi pe care le-am vizitat alături de Cărmăzan. Înainte de a-l cunoaşte pe el, vizitasem multe crescătorii din ţările socialiste, Cehoslovacia şi Ungaria fiind cele mai dezvoltate din punct de vedere columbofil la vremea aceea. Diferenţele erau mari faţă de restul ţărilor. Pentru că şi în Ungaria a fost socialism, dar unul diferit, în sensul că era mai multă libertate. La noi, şurubul ideologic a fost mai strâns şi se ieşea mult mai greu din ţară, mai ales cei cu studii superioare. Columbofil vorbind, Cehoslovacia reprezenta în acele timpuri la standard ce era Belgia pentru clasa sport. Cehoslovacii au devenit pe urmă foarte buni şi la clasa sport. După ce l-am cunoscut pe Cărmăzan, care m-a dus în Franţa, Belgia, Germania, Olanda, Spania etc., am ajuns la familia Vanhee, renumită în lume. La o lună după ce i-am vizitat, bătrânul Gerard a murit. Am ajuns apoi la Erik Limbourg, care, la vremea aceea, era fotbalist în activitate. Porumbeii lui erau însă de talie mare şi nu se potriveau cu calapodul urmărit de mine.
Şi porumbeii lui Vanhee erau destul de osoşi, şi cei ai lui Mathijs Desmet, de la care aveam ceva pe filiera Cărmăzan. La sugestia lui Cosmin Olteanu, am împerecheat unul dintre porumbeii osoşi de Mathijs Desmet cu o femelă din linia „Toye bălţat” x „Loc 2 Grand Prix Ungaria” şi am obţinut locul 5 Nat. Maraton. Până atunci, n-am vrut să aud de porumbeii Desmet, care în Ungaria era privit ca un idol.
După aceea, am ajuns la Andre Lietaer, la Robert Venus de mai multe ori, la Jean Marie Colson, de 3 ori la Silvere Toye, la Marc Verschelde, pe care îl consider unul dintre cei mai mari meseriaşi ai Belgiei, şi la Emiel Denys. Acesta din urmă m-a vizitat şi el şi l-am dus o săptămână în deltă. Am mai ajuns la Maurice Casaert, la Raoul Verstraete şi la Edy Letone, care domina Belgia la zborurile cu puii. Nu avea însă o familie a lui, ci cumpăra porumbei de la diverşi crescători, îi zbura şi apoi îi vindea. Dar în jurul lui au început să apară semne de întrebare pentru că porumbeii pe care îi vindea nu mai făceau nimic ulterior ca reproducători.
Mi-au întors vizitele Robert Venus, Desmet Mathijs, Emiel Denys (de care am pomenit mai sus) şi Martha van Geel. De departe, Robert Venus a fost cea mai agreabilă prezenţă. Un tip volubil, deschis la suflet, fără nici un pic de aroganţă. Cel mai introvertit a fost Emiel Denys. Când l-am vizitat, m-a dus la crescătoria veche, unde l-am avut în mână pe „Panonti”, un mare campion, ajuns însă la bătrâneţe. Dar mai avea şi o fermă cu porumbei de vânzare la o locaţie nouă, unde deţinea toate familiile: Roosens, Fabry etc. L-am rugat să mă ducă şi acolo, să-i văd şi pe aceia, dar a refuzat, invocând nişte certuri familiale. Ulterior am aflat că nu primea pe nimeni acolo, în crescătoria de unde făcea performanţă.
La polul opus, Silvere Toye, un crescător şi un om deosebit. Ca fapt divers, acasă la el, în jurul perimetrului unde se aflau casa, crescătoria şi peluza cu gazon erau amplasaţi în triunghi stâlpi de înaltă tensiune. Din pricina aceasta, rezultatele la concursuri au fost negativ influenţate. Şi-a rezolvat problema abia după ce şi-a construit o „cuşcă Faraday”. De o astfel de problemă şi eu m-am izbit. În crescătoria pe care a avut-o Cărmăzan, de unde ambii am făcut performanţe, de vreo 2 ani, de când a fost schimbat transformatorul, pierd foarte mulţi porumbei. Am chemat pe cineva cu un dispozitiv de măsurare şi toate valorile erau la extremă. Când curentul electric este oprit, valorile sunt zero. Eu am găsit o soluţie de rezolvare, dar sunt convins că mulţi crescători trec prin aşa ceva şi nu îşi dau seama.
- V-ați început activitatea ca „standardist”. Cât de mult se pot aplica principiile acestei discipline în selecția porumbelului voiajor de concurs? Pentru că sunt destule excepții de la regulă – un exemplu de care pomeniți des fiind chiar unul dintre porumbeii legendari ai lui Robert Venus.
În vizită la Robert Venus, l-am avut în mână pe „Magestic”. Dacă l-aş fi văzut la un crescător din România, în mod eronat nu l-aş fi catalogat drept un bun performer pentru că nu arăta nimic deosebit acel porumbel. Era totuşi închis la matcă de câţiva ani şi îşi mai pierduse din calităţile fizice. Ca origine, jumătate Aarden, jumătate Janssen. Am avut un porumbel pe nume „Cobra”. Tatăl era fiu din „Magestic”, iar mama fiică din „Toye gut”. Puţin osos la mână. La un concurs, a bătut toată lansarea cu o oră şi atunci au fost suspiciuni de fraudă la adresa mea. Numai că, în comisia de îmbarcare a porumbeilor mei s-a aflat George Drăguşin, managerul lui Cosmin Olteanu. Care mi-a şi spus ulterior că, dacă n-ar fi fost George în comisie, şi el ar fi fost sceptic în privinţa corectitudinii rezultatului. Ce am vrut să spun cu această întâmplare e că, din acea linie a lui „Magestic”, am reprodus „câini” de porumbei, foarte bătăioşi. Am refăcut acel cuplu – părinţii lui „Cobra” – din doi în doi ani de trei ori şi mai mereu ieşea un campion sau vicecampion. Singurul cuplu din care am obţinut aşa ceva. Deci iată că aici m-aş fi păcălit dacă aş fi judecat potenţialul de zburător al unui porumbel după criteriile de standard. De aceea nu trebuie evaluat un reproducător, mai ales unul bătrân, ieşit din circuitul concursurilor de câţiva ani, doar după felul în care arată la mână. Pentru că te va înşela.
- Care ar fi acea trăsătură/caracteristică morfologică a unui porumbel pe care o considerați a fi obligatorie la păsările dumneavoastră? Acel atribut fără de care ați fi convins 100% că un zburător nu poate face performanță, indiferent de categorie.
Fug de porumbeii grei, dezechilibraţi şi cu un penaj uscat şi aspru. Eu muncesc ani de zile cu porumbeii, caut să-i şlefuiesc, să-i aduc către forma care mie îmi place şi consider că poate face performanţă, dar e nevoie de multă muncă şi spaţiupentru ei. Femela pe care am primit-o în 1993 pe columbodrom de la William Dirix era un porumbel cât pumnul. Din finală s-a întors cu toată pielea capului spintecată şi uscată de se făcuse moţ. Am păstrat-o totuşi şi m-a răsplătit cu vârf şi îndesat. Porumbeii care vin de la Tartu o au în spate şi pe ea. Ce m-a făcut s-o opresc atunci a fost ochiul ei măsliniu. Pentru că, în mintea mea, acea nuanţă era tipică porumbeilor de Aarden. Şi chiar aşa a fost.
- Se spune că, în orice domeniu de activitate am opera, eșecurile sunt întotdeauna mai importante decât victoriile. Pentru că eșecurile sunt baza progresului și cel mai important dascăl al omului determinat să reușească în ce și-a propus. Deși nu este un subiect plăcut, vă mai amintiți care a fost cel mai usturător eșec în plan columbofil și care a fost cea mai importantă lecție învăţată de pe urma lui?
Cel mai mare eşec columbofil pe care l-am trăit a fost gonirea de la clubul din Bucureşti, după primele 3 etape ale sezonului, întâmplare pe care am relatat-o şi la punctul 1 al acestui interviu. În acel an, nu am avut nici un rezultat la viteză şi demifond, dar am ieşit vicecampion la fond. La vremea aceea, în Ialomiţa, de care aparţineam, se jucau doar primele 7 etape. Când se făcea porumbul de prăşit, toată lumea se muta pe câmp şi concursurile se încheiau. Eu, care nu aveam legătură cu agricultura, am apelat la domnul Dinicu Alexandru ca să fiu primit la Bucureşti. Costel Visalom, care era preşedinte atunci, a făcut o şedinţă, în urma căreia eu şi alţi câţiva columbofili am fost primiţi să jucăm acolo. Tot Bucureştiul a fost de acord, numai Radu V. Ion şi tehnicul Pârvulescu s-au opus. La primul concurs, au făcut intenţionat clasamentul greşit. Primele concursuri cu „poartă” la Buzău au fost în acel an. Şi în clasamentul lansării, au făcut distanţa mea egală cu cea a bucureştenilor. Incorect, dar nimeni nu s-a uitat pe clasament să verifice distanţa. Pe primele 30 de locuri s-a clasat Bizdrigheanu, fapt ce a stârnit furia tuturor. Au refăcut clasamentul peste o lună, ocupând de data aceasta locurile 1, 9 şi 29. Răul fusese însă făcut. Oamenii au fost duşi în eroare şi m-au gonit. A fost cel mai urât episod din viaţa mea columbofilă. De supărare, m-am apucat de pescuit. M-am dus la magazinul de profil şi mi-am cumpărat o lansetă. Prima dată când am aruncat-o, după vreo 30 de minute, am prins un crap de 1 kg. A doua zi, la magazin, am mai cumpărat încă 5 lansete. Deci iată că, în tot răul, a fost şi un bine pentru că de atunci mi-am reluat a doua pasiune din copilărie, pescuitul.
- Suntem convinși că ați avut mulți porumbei de suflet, fiecare cu povestea lui aparte. Dar acum, privind retrospectiv și fără a diminua meritele niciunuia dintre ei, care v-a fost cel mai drag? Și, dacă se poate, îi puteți creiona povestea?
Am avut trei momente-cheie în viaţa mea. Primul a fost Olimpiada la care am participat cu „Hagi”, primul porumbel cu punctaj sub 2 cifre la Demifond. Pe urmă au început să apară şi alţi porumbei cu 2 sau 3 puncte la an, dar eu am fost primul în România la categoria Demifond cu punctaj sub 10.
A doua bornă se leagă de porumbelul „Cobra”, locul 2 în cadrul Olimpiadei din Franţa la General palmares, masculul care a bătut lansarea cu o oră la un concurs. La vremea aceea, după Creţulescu şi Stănucă, consider că al treilea mare importator de porumbei după Revoluţie a fost Cărmăzan. Acum, toată lumea aduce de afară pentru că graniţele sunt deschise. Atunci, nu putea ieşi multă lume.
Al treilea punct de reper este locul 1 de la Tartu în 2023. De ce spun că a fost un eveniment deosebit? Acum 10 ani, la prima ediţie de Tartu, am angajat 10 porumbei doar la îndemnul lui Cărmăzan. Nu aveam pe atunci porumbei pentru astfel de distanţe, aşa că s-au pierdut toţi 10. De atunci, mi-am fixat ca obiectiv acest concurs şi, împreună cu Titi Purcaru, am cumpărat păsări din porumbeii răposatului Carlos Marques Prats, care la rândul lui cumpărase cu sume enorme de bani din toţi câştigătorii de loc 1 Barcelona.
Când a murit, manager în crescătoria lui era un român. Acesta a adus 20 de pui, pe care i-am împărţit cu Titi Purcaru. Pe aceia i-am combinat cu porumbeii de Venus, Silvere Toye şi femela de van der Wegen de la Venus şi am început să joc porumbeii la distanţe din ce în ce mai mari. Iar în ultimii ani, am reuşit de 2 ori să mă clasez pe locul 1 de la Tartu. La ediţia din 2022, a fost totuşi cu viteza medie de 1200 mpm, dar în 2023, tot traseul de 1513 km a fost cu vânt din faţă. Nici un porumbel sosit în primele două zile de concurs, primul fiind abia a treia zi, la 17:42, cu 352 mpm viteză medie. Am trăit atunci o experienţă unică, ceva ce nu pot descrie în cuvinte, iar un prieten care a asistat la sosire mi-a zis să am grijă că se poate muri şi de bucurie. Pentru că nu credeam că la mine va fi prima sosire, mă aşteptam să intre la crescătorii aflaţi mai în faţă. O cunoştinţă care cumpărase porumbei de la mine mi-a zis că în acea miercuri mă va vizita deoarece presimţea că va sosi ceva şi la mine. Pe la 17 şi ceva, şoferul amicului care se afla în vizită mi-a zis că a văzut silueta unui porumbel sosit. Eu, care aşteptam de atâta timp, nu i-am mai dat importanţă. La câteva secunde după, mi-a intrat sms pe telefon, era notificarea de la ceasul FV-2 că am un porumbel sosit. Abia am putut să mai deschid gura şi nu am mai zis decât „A venit!”. Atâţia ani de columbofilie şi niciodată nu am trăit starea aceasta. Pentru că a fost un concurs desfăşurat în condiţii vitrege. Am mai avut un Tartu foarte greu, cu vânt din faţă, în 2020, dar pe care eu l-am jucat prost. Mi-au sosit atunci 3 porumbei odată, însă abia în ziua desigilării şi nu am clasat niciunul.
- Pe femela cu locul 1 de la Tartu 2023 cum aţi pregătit-o?
Femela RO-19-919621, cea de anul acesta, mi-a sosit în 2022 a 7-a de la Tartu, adică locul 190, fiind ultima clasată la mine. Iar al doilea venit în 2023, RO-18-6507 M, a fost al 6-lea la mine în 2022. Aceştia doi sunt înrudiţi. Bunicul femelei cu locul 1 este tatăl celui de-al doilea sosit la mine: „Tutankhamon”, RO-07-82179, locul 1 AS şi locul 1 AS palmares 2 ani. A fost zburat pe Ardeal, iar de la Satu Mare şi Tarna Mare sosirile erau mai mereu în jurul orelor 15. Deci porumbel de anduranţă, constant şi „muncit” în condiţii grele.
Un amănunt care m-a făcut să mizez pe RO-19-919621 F la Tartu în 2023 a fost următorul. Când am fost aunţat că ediţia 2023 Tartu se va ţine totuşi, am început să-mi fac pe caiet echipa cu care urma să particip. Când am luat-o la mână, femela aceasta m-a impresionat: plină, rotundă, roz pe musculatura pieptului, roz în gât, iar în boxă avea pui mari, îmbrăcaţi în tulee. Afară era cald şi ea tot stătea pe pui. Când am scos-o din boxă, a intrat glonţ pe lângă mine şi s-a aşezat în cuibar. A doua zi la fel, semn că era extra motivată. După aceste semne, am nominalizat-o prima la echipă. Cred că acesta este şi motivul pentru care a câştigat concursul, pentru că a tras să ajungă la pui. Deci se verifică vechea zicală, potrivit căreia „forma bate rasa”.
- Rezultatele obținute de-a lungul anilor, care au culminat anul acesta cu obținerea locului 1 în cadrul concursului internațional de la Tartu, au în spate mulți ani de columbicultură în crescătoria dumneavoastră. Plecând de la o bază solidă, la a câta generație sperați de obicei să apară și primele rezultate importante? Sau, cu alte cuvinte, când considerați că trebuie să vă opriți din a mai lucra cu acea familie/încrengătură de porumbei și de a renunța la ei pentru a face loc altora?
Eu nu sunt genul de columbofil care să cumpere porumbei azi şi să aştepte să bată mâine. Din pricina asta cresc şi mulţi porumbei şi am atâtea spaţii. Când am adus un porumbel în crescătorie, prima dată îl lucrez în consangvinitate ca să-i pot stabiliza caracteristicile genetice. Şi după aceea, în decurs de câţiva ani, mă gândesc cum să-l împerechez cu porumbeii care mi-au făcut performanţă înainte. Pentru că pe aceştia din urmă nu-i dau afară niciodată, ci încerc să-i îmbunătăţesc. N-am putut să înţeleg niciodată cum un crescător îşi lichidează crescătoria şi o ia de la zero. Pentru că, în ritmul acesta, îmbătrâneşti şi nu faci nimic. În ultimii ani, când am încrucişat porumbeii consangvini la nepoţi, din porumbeii mei testaţi ani de zile, am început să obţin rezultate excepţionale. La început, am băgat la zbor prima generaţie consangvină, din tată cu fiică sau mamă cu fiu, şi toţi s-au pierdut. Când am ajuns la nepoţi, rezultate de excepţie. Niciodată nu voi renunţa la porumbeii mei ca să cumpăr alţii şi s-o iau de la zero. Aduc unul sau doi, buni pentru categoria pe care urmăresc să o îmbunătăţesc, şi îi introduc în porumbeii mei.
- Ați fost deschis în a oferi sfaturi columbofile și a vă împărtăși din experiență majorității celor care au apelat la dumneavoastră. Pentru acest lucru avem certitudinea că ați primit și o sumedenie de mesaje de mulțumire. Care a fost situația care v-a impresionat cel mai mult?
Cel mai impresionant mesaj primt a fost de la Hussein din Bucureşti, un pakistanez stabilit în România, faţă de care, la început, am fost destul de reticent pentru că şi-a ales numai porumbei cu pene albe şi bălţaţi. Şi i-am reproşat lucrul acesta, că şi-a ales porumbei doar pentru culoare şi nu va face performanţă. Cu timpul însă, a început să-mi placă stilul lui de a-şi pregăti porumbeii şi felul în care arătau ca pui. Mai târziu, când s-au maturizat, am primit un telefon de la el că a încheiat norma AS Maraton cu 4,6 puncte la nivel naţional. Porumbelul respectiv era descendent dintr-un fiu al lui „Hagi” şi o femelă din porumbei de laOlteanu Cosmin (Toye gut x Loc 1 Atena x Loc 1 Praga). Porumbelul însă a fost descalificat din cauza indicelui de federaţie al inelului.
Tatăl femelei RO-19-919560, cu locul 2 Nat. U.C.P.R. Maraton Extrem 2021-2022-2023, este frate cu mama masculului lui Hussein. Femela aceasta a mea, RO-19-919560, mai este şi locul 9 Nat. U.C.P.R. Maraton Extrem 2022-2023, locul 1 Derby U.C.P.R. 2021-2022-2023 şi locul 20 Tartu 2023.
- Fiecare columbofil care vă cunoaște personal sau indirect și-a format o imagine a lui despre Nicu Bizdrigheanu. Dumneavoastră însă cum v-ar plăcea să rămâneți pentru posteritate în mentalul colectiv?
Aş vrea să rămân cunoscut drept o persoană serioasă, perseverentă, care nu vrea să ia pe lumea cealaltă cu el tot ce a învăţat în columbofilie, fără să ajute dezinteresat pe cei care cer sfaturi. Şi mie mi-a plăcut, când vizitam campionii din România sau de afară, când un crescător m-a învăţat câte ceva din tainele columbofiliei şi nu e cazul să le duc cu mine pe lumea cealaltă pentru că acolo nu se zboară porumbeii.
Cum eu spun că am învăţat de la Gheorghe Bândea, de la Ecovoiu, de la Dinicu, de la Cărmăzan, sper să spună şi alţii la fel despre mine. De la mine nu vor pleca niciodată dezinformări ori sfaturi mincinoase. Pentru că omul îşi pune speranţă în tine şi îl vei dezamăgi.
A consemnat: Andrei Oprea